Cinema in satul planetar

Danielle Darrieux, la 90 de ani, joaca o fosta actrita, singura, batrana si uitata, dar care nu si-a pierdut umorul si puterea de a lupta

Corespondenta de la Cannes

Tocmai am asistat la Lectia de cinema a acestei editii, sustinuta de cunoscutul regizor american (dar si producator si actor) Sydney Pollack ("Si caii se impusca, nu-i asa?", "Tootsie", "Out of Africa" si multe altele). Cand a intrat in amfiteatru Sydney Pollack, lumea s-a ridicat si l-a aplaudat in picioare (ceea ce, pentru o intalnire cu presa, e relativ neobisnuit). Pollack ramane unul dintre rarii cineasti intampinati mereu cu bratele deschise si de critica, si de marele public.

Ca o proba de tinerete si deschidere, dupa o filmografie densa, burdusita cu premii, Sydney Pollack a acceptat sa intre in programul festivalului in postura de... debutant, care a realizat, de curand, primul lui film documentar! Subiectul si obiectul filmului e un vechi prieten al lui Pollack, unul din marii arhitecti ai planetei, Frank Gehry, cu care, zice regizorul, "am petrecut multe ore vorbind despre dificultatea de a gasi o forma de expresie personala in discipline ale caror exigente comerciale sunt atat de presante". Asta e, in fond, marea problema a oricarui cineast adevarat. Si, probabil, si a unui arhitect adevarat. Gehry e un arhitect-artist, ale carui cladiri figureaza printre cele mai expresive si originale constructii ale epocii moderne (sa amintim doar in Spania Muzeul Guggenheim, de la Bilbao, sau Walt Disney Concert Hall de la Los Angeles). De mai multe ori i s-a propus lui Gehry, din diverse parti, sa accepte sa se faca un documentar despre el, dar el refuza cu obstinatie, povesteste Pollack. "Cand mi-a cerut mie sa-l fac, i-am zis ca a innebunit. Nu numai pentru ca nu stiam nimic despre ce inseamna sa faci un documentar, dar si pentru ca habar n-aveam de arhitectura. - Vezi, de-asta esti cel mai indicat, a conchis Gehry!"... Si a avut dreptate.

O alta intalnire memorabila a editiei s-a numit Danielle Darrieux, prezenta prin intermediul filmului "O noua sansa", de Anne Fontaine (in Selectia oficiala, in afara competitiei). Chiar daca Danielle Darrieux s-a razgandit in ultima clipa sa mai vina la proiectie, spre dezamagirea unei sali care o astepta, pe scena a urcat partenera ei din film, Arielle Dombasle, care ne-a asigurat de vitalitatea incredibila a unei actrite de 90 de ani, a carei filmografie se extinde pe o durata de 72 de ani (in 1933 juca, deja, intr-un film de Billy Wilder)! Si, intr-adevar, Danielle Darrieux face un rol formidabil, intr-un fel se joaca pe sine insasi, in personajul unei foste actrite "de 100 de ani", cu o cariera pierduta in negura vremii, care locuieste intr-un azil, e singura, e pe cale sa-si piarda vederea, dar nu si-a pierdut deloc umorul, luciditatea si mai ales puterea de a lupta. Cine ar fi crezut, la debutul ei, ca blonda cu zulufi si cu voce de copil, imaginea fragilitatii din cap pana-n picioare, o sa dea dovada de o asemenea longevitate artistica si o sa reziste atat de mult in arena, cu o forta de gladiator?

Mexicul (care n-a castigat niciodata o Palme d'or) e reprezentat in competitie de Alejandro Gonzales Inarritu, un cineast foarte la moda (de vreme ce staruri ca Brad Pitt si Cate Blanchett sunt fericite sa lucreze cu el), desi a facut doar doua filme pana acum, dar amandoua nominalizate la Oscaruri (ultimul, "21 grame", foarte prizat de public). Regizorul si Brad Pitt au aceeasi varsta: 42 de ani. Pentru Brad Pitt (prezent la Cannes si acum doi ani, cu confectia "Troia") acest film de autor, de anvergura, "Babel", in care joaca acum, inseamna o revenire mai mult decat onorabila. Patru povesti, patru situatii-limita, care se petrec in locuri diferite ale globului - in Maroc, in SUA, in Mexic si in Japonia - aparent fara nici o legatura intre ele, se dovedesc misterios conditionate una de alta. Un copil, ciobanas intr-un sat sarac din Maroc, trage cu o pusca, in joaca, din varf de munte, spre un autocar care trece in vale si impusca o turista americana, care motaia alaturi de sotul ei, cu care e certata (in rolul sotului disperat, Brad Pitt pluseaza un pic, dar poate asa i-a cerut regizorul, care se joaca subtil cu stilurile); de la glontul din Maroc si pana la o adolescenta surdo-muta care reface, la Tokio, in maniera proprie, intr-o cafenea plina, celebra scena a lui Sharon Stone fara chiloti din "Basic Instinct", si de aici la o nunta din desertul mexican nu sunt decat niste mici salturi, pe care Inarritu le face cu o dezinvoltura si o siguranta de mare cineast.

Inarritu a reusit un film al satului planetar, vazut ca un Babel al emotiilor extreme, dezlantuite sau zagazuite. Sansele ca Palme d'or-ul sa plece in Mexic sunt (presupunand ca intuim gustul lui Wong Kar Wai) extrem de mari. Dar Wong Kar Wai nu e singur. Pariorii si pronosticurile spun ca la fel de mari sanse au "Volver"-ul lui Almodovar, "Caimanul" lui Moretti si (din pacate, as spune) "Maria Antoaneta", al Sofiei Coppola.

Daca ar fi sa votez, nu mi-ar fi usor, dar Palme d'or-ul s-ar numi "Volver".

In fine, vom afla maine seara "ce s-a ales".