Cinema cu handicap

A apărut pe piaţă primul film românesc al lui 2002 - Noro, de Radu Gabrea - şi primul film românesc, după nici nu mai ştim cîtă vreme, care a fost lansat "normal", adică cu premieră şi caiet de presă. Pentru că, între timp, au mai apărut nişte "filme româneşti", dar de un nivel atît de descumpănitor de scăzut, încît înşişi autorii lor n-au mai vrut nici conferinţe de presă, nici cronici, nici publicitate, n-au mai vrut nimic decît tăcere; au avut-o din plin. În ceea ce mă priveşte, deşi ştiu că e absurd, fiind vorba de o artă a spectacolului - cred că nu trebuie "să te bagi cu forţa" într-o sală de proiecţie; cred că trebuie respectat dreptul unui cineast de a fi "lăsat în pace" în durerea lui, în eşecul lui... Se ştie, dacă un manuscris ratat poate fi rupt sau aruncat în foc fără nici o pagubă, pentru că el nu-i aparţine decît autorului, un film, oricît de prost, trebuie neapărat aruncat pe piaţă, ca să recupereze o cît de mică parte din cheltuielile, prin definiţie, mari. Problema este că în România, din diverse cauze (un sistem de difuzare viciat, un parc de săli catas-trofal, o piaţă televizistică săracă) nici un film autohton, indiferent dacă e bun sau prost, populist sau elitist, scump sau ieftin, nu are nici o şansă, din start, să-şi acopere, din încasări, cheltuielile de producţie. În aceste condiţii, atîta vreme cît se dovedeşte incapabil să intre într-un circuit real de distribuţie internaţională, ca un produs viabil şi competitiv, filmul românesc e sortit să joace, mereu, acelaşi joc: de-a subvenţia şi de-a falimentul. În ceea ce se înţelege prin cultura performantă a unei economii de piaţă veritabile (ceea ce, evident, deocamdată nu e cazul nostru) filmul românesc e un produs născut cu handicap. Nici noul Noro nu face excepţie.

Am văzut filmul la Scala, într-o după-amiază de sîmbătă, într-o sală goală. Departe de mine imaginea maselor care ar trebui să ia cu asalt cinematograful pentru că a apărut "un nou film românesc"! Şi totuşi, poţi să te prefaci că nu vezi? Poţi să ignori întîlnirea ratată dintre un film şi "publicul lui", altul decît cel al premierei de gală? Nu înseamnă să-i recunoşti, o dată în plus, condiţia de "film cu handicap"?

Apoi, în acelaşi sens, am remarcat, în unele comentarii apărute în presă după premieră, o deplasare a accentului de pe obiect (filmul propriu-zis) pe subiect (povestea unui copil cu "handicap locomotor", interpretat chiar de un copil cu handicap locomotor), şi un anumit ton călduţ de "bunăvoinţă obligatorie" (care, bănuiesc, pentru un cineast autentic, cum e Gabrea, trebuie să sune enervant). E adevărat că, în contextul de semi-deşert al cinematografiei româneşti de azi, în care apariţia meteorică a cîte unei premiere are ceva de ciudăţenie eroică, orice cronicar de bună credinţă simte că nu are dreptul moral să nu se bucure atunci cînd, iată, apare un film lucrat atent, de un regizor temeinic, cu un generic reunind atîţia profesionişti respectabili! Condiţia de trouble fête a criticului este, în aceste condiţii, mai ingrată decît oricînd.

"Am convingerea că filmul va însemna ceva nou în peisajul filmului românesc şi european", spune Radu Gabrea într-un recent interviu. Aş fi fericită să mă înşel, dar recunosc că nu am cîtuşi de puţin aceeaşi convingere. Dimpotrivă. Cu cîteva mici modificări de scenariu, Noro ar fi putut fi făcut, exact ca şi acum, şi pe vremea lui

Ceauşescu (dacă ar fi existat, prin absurd, comanda ideologică: "un film educativ despre un copil cu handicap"). Altfel spus, filmul nu reuşeşte să spargă, decît rareaori, o pojghiţă de convenţional, de clişeu, de previzibil, care îmbracă totul. Totul - cu excepţia micuţului din rolul principal - Tudor Necula, un copil cu o substanţă sufletească excepţională, pe care regizorul a ştiut să o pună, cinematografic, în valoare; aducîndu-şi, în film, propria condiţie - de pui de om hărăzit să se mişte greu, ca într-o continuă zbatere de pa-săre rănită - , copilul aduce un adevăr şi o autenticitate răvăşi-toare; paradoxal, el e un personaj memorabil în sine, dincolo de ficţiunea propriu-zisă. Ma-rea calitate a filmului e tocmai inocenţa ştiutoare a acestui copil, miraculoasa demnitate cu care îşi trăieşte handicapul.

Ideea - bună - a scenariului (scris de Răsvan Popescu şi de regizor) e aceea de a pune într-o continuă balanţă dramaturgică forţa secretă a unui copil neajutorat şi vulnerabilitatea lumii "normale" din jur. O altă idee interesantă e aceea de a plasa copilul, iubit de fiecare din părinţi, în infernul unei familii fără iubire - un tată şi o mamă pe care nu îi mai ţine împreună "decît" acel copil dependent... O mamă, costumieră de teatru, şomeră, cu bască retro şi gesturi teatrale, hotărîtă să "tragă" de copil, să-l antreneze pentru şi întru "normalitate" (Victoria Cociaş, uneori cu un aer de duritate "SS-istă", provenit, parcă, din altă piesă). Un tată poliţist de cartier, care lucrează numai noaptea, ca ziua să stea cu copilul, un personaj din care Dorel Vişan construieşte, cu naturaleţea-i inconfundabilă, un om cu temperament dublu, dacă se poate spune aşa: acru şi blazat noaptea, tandru, devotat şi copilăros ziua, cu copilul. "Ce fac, iarna, florile?", îşi întreabă Noro părinţii. Dorm, zice tata. Mor, zice mama. Sensibilitatea lui Noro e cîmpul de luptă al ciocnirilor dintre părinţi, în fapt al ciocnirii între două tipuri de a înţelege viaţa şi educaţia: între cultul iluziei şi cultul lucidităţii...

Emoţia filmului, atîta cîtă este ( adică puţină) e una mereu "studiată" şi ţinută în surdină. Secvenţele se înşiruie demonstrativ şi expozitiv, ca plantele din ierbarul lui Noro. Un aer sălciu, artificial, un vînt de scenă bate peste mai toate momentele în care nu apare Noro (ex. vizita la domiciliu a inspectorului, spovedania mamei, dezlănţuirea poliţistului tînăr care izbeşte duba cu bastonul de cauciuc - pentru prima dată un actor talentat, ca Marius Stănescu, prins pe picior greşit)...

Finalul împinge filmul într-o direcţie falsă: copilul e urcat de tată, cu chiu cu vai, pe scara unui tobogan uriaş, de unde îşi dă drumul, apoteotic! Ca şi cînd depăşirea unui handicap ar însemna, neapărat, mimarea "normalităţii"... Intuind, parcă, eroarea, autorul îi lipeşte acestui final o declaraţie concluzivă, a copilului, extrasă ca dintr-un jurnal vizual ( cu frînturi risipite şi în restul filmului): "deci după părerea mea nimeni nu are nici o vină, trebuie să-mi duc crucea mai departe, să lupt, şi totul va fi bine".

O concluzie potrivită nu numai acestui film, dar şi unei întregi cinematografii cu handicap. Noro, O producţie Artis Film România şi Compania Română de Radio şi TV. Distribuit de: Ro-Image 2000. Regia Radu Gabrea. Scenariul: Răsvan Popescu şi Radu Gabrea. Imaginea: Marian Stanciu. Muzica: Adrian Enescu. Montaj: Melania Oproiu. Decoruri: Mircea Rîbinski. Sunet: Anuşavan Salamanian. Cu: Tudor Necula, Dorel Vişan, Victoria Cociaş...