Cassius Clay – victorie la Curtea Supremă!

Ştiaţi că bugetul Festivalului de la Cannes e de 20 de milioane de euro? Pare mult, la prima vedere. Dar cînd afli că festivalul generează afaceri de 200 de milioane de euro, nu mai pare mult, dimpotrivă, pare doar o investiţie inteligentă, rezonabilă şi profitabilă!

În ultimele zile, competiţia a început să şchioape; au apărut, în serie, cîteva filme "de gen" (dar cine spunea: "toate genurile sunt bune, în afară de genul plicticos"?), cîteva policier-uri extrem de violente şi de şablonarde, sau cîteva filme naiv-narcisiste, pe care le uiţi instantaneu. Culmea, pe fondul de oboseală acumulată, unele secvenţe "şocante" au efect invers: de pildă, ieri seară, la proiecţia de presă, pe ecran trecea o scenă de lesbianism, iar în sală se auzea, ferm, un sforăit! Probabil multă lume a mai aţipit, la cele trei ore cu "Viaţa Adelei, capitolul 1 şi capitolul 2", un film francez rătăcit în competiţie (Adela, o senzuală elevă de 15 ani, îşi caută identitatea sexuală, ajutată de o tînără cu păr albastru şi aer androgin)...

L-am auzit pe Steven Spielberg declarînd, în glumă, evident, că ar vrea să revadă "12 oameni furioşi", ca să se pregătească pentru jurizarea care va avea loc mîine-poimîine, şi în care spiritele juraţilor se vor încinge, într-un spaţiu închis... Doar că "ei" nu vor fi 12, ci 9! Tot 9 judecători sunt şi la Curtea Supremă din filmul maestrului britanic Stephen Frears, "Cea mai mare bătălie a lui Muhammad Ali", ales în selecţia oficială, dar în afara competiţiei. Păcat! Decît tribulaţiile Adelei, ar fi fost infinit mai palpitante rundele lui Cassius Clay cu justiţia americană! În anii ’60, regele boxului, un tip dur şi incomod, cel care se autoproclama "cel mai mare" (şi, în general, chiar era!), controversatul Cassius Clay, a aderat la islamism, şi-a schimbat numele în Muhammad Ali şi, invocînd Coranul şi convingerile religioase, a refuzat să se lase mobilizat în Războiul din Vietnam ("vietnamezii nu mi-au spus niciodată că sunt negru!"), ceea ce i-a adus divizarea opiniei publice, dar şi o condamnare de cinci ani de puşcărie şi retragerea titlului de campion! Prin urmare, cei mai buni ani ai unui sportiv vor fi consumaţi în bătălii juridice, iar Cassius Clay, învins în toate instanţele, va reuşi, pînă la urmă, să scape de închisoare, în 1971, la Curtea Supremă. Frears, autorul acelui memorabil "The Queen", combină din nou, fascinant, filonul ficţiunii cu filonul documentar; în film "joacă" şi Nixon, şi Cassius Clay, dar, de fapt, personajul principal e unul colectiv: Curtea Supremă, judecătorii şi stagiarii ei, atmosfera, jocurile de scenă şi de culise, de politică şi de caracter - justiţia americană însăşi, la cel mai înalt nivel, în intimitatea ei... E interesant cum, iniţial divizată, Curtea Supremă se modelează şi se remodelează, pînă atinge "unanimitatea", pentru ca mesajul livrat naţiunii să fie unul unitar şi limpede...

Un film de văzut, ca material didactic, la facultăţile de Drept. Şi, dacă se poate, şi la Curtea Supremă!