Care marfă? Care bani?

Marfa şi banii, filmul de debut al lui Cristi Puiu, a avut - are - un destin ciudat. Născut chinuit ("nici măcar într-o singură zi de filmare n-am avut la cadru tot ce ne trebuia", "din buget ni s-au furat pe traseu două treimi", "producţia a fost un coşmar"), terminat cu bani incredibil de puţini (circa 200.000 $), primit cu circumspecţie de propriii producători, apoi - miracol! - selectat la Cannes în Quinzaine, unde face figură mai mult decît onorabilă (după care, o parte a presei se simte obligată să încerce să declanşeze o veritabilă isterie naţională pe marginea "marelui succes de la Cannes"); doar că, pătruns de lehamite, publicul din România (şi nu mă refer la "marele public", ci la acel public cinefil care umplea, pe vremuri, pînă la refuz sălile la un "film de artă"), se arată complet indiferent la ideea de Cannes; care Cannes? care marfă? care bani? Întîlnirea filmului cu publicul lui a fost ratată; Marfa şi banii n-a prins deloc şi a făcut săli goale. Lucrul e cu atît mai neaşteptat cu cît nu e vorba de un film "elitist", "intelectualist" sau "contorsionat", ci de o "felie de viaţă", un drum Constanţa-Bucureşti şi retur, un film îmbibat de "aerul timpului" şi în care se vorbeşte ca pe stradă: replicile care revin cel mai des fiind "Ce p...mea!", "Îmi bag p...", "Dă-te-n p... mea!". Vorba unui titlu de film: Ce se-ntîmplă, doctore?

S-o spunem din capul locului: Marfa şi banii e un film bun: lucrat curat, cu autenticitate, un debut remarcabil prin coerenţa şi acurateţea cu care regizorul a realizat exact ceea ce şi-a propus: "un film realist, cu o dramaturgie rezistentă, cu dialoguri naturale, cu situaţii verosimile, fără metaforă şi fără decoruri din carton presat"... Filmul cultivă o (anti)retorică a banalului, a ficţiunii privite în manieră cvasi-documentară.

Marfa şi banii va spune mult, viitorimii, despre începutul circulaţiei drogurilor la noi, post '89, despre zorii mafiei, despre atmosfera capitalismului incipient în România. Apartament de bloc, parter, "butic" amenajat în balcon, o mamă muncită (Luminiţa Gheorghiu, "de acolo" ca întotdeauna) pe post de întreprinzătoare bună la toate, un tată care cară, zelos, din baie, din cadă, navetele puse la răcit (Costică Drăgănescu, într-o formă cinematografică de invidiat), şi un băiat "bazat", care face aprovizionarea şi adună bani pentru un chioşc adevărat; într-o dimineaţă ca oricare alta, în casă irumpe un mafiot local, domnu' Marcel (cu cinismul stenic al lui Răzvan Vasilescu), cu un aer de jupîn caragialean trecut prin UTC, care îi aduce tînărului somnolent o sacoşă cu "substanţe medicamentoase" de transportat la Bucureşti, contra a "1000 de parai", şi îi face un instructaj amănunţit, ca pentru un năuc Spiridon new generation (excelent tînărul Alexandru Papadopol, în amestecul - tipic, poate, unei generaţii - de inconştienţă, superficialitate, inocenţă, încăpăţînare şi pragmatism). La drum se adaugă alte două exemplare ale aceleiaşi generaţii: un prieten, şi el "bazat" (Dragoş Bucur, spirit contrastant, în perpetuă alertă mucalită) şi "prietena prietenului", o fată fără fasoane, "Betty din Medgidia" (Ioana Flora, de o feminitate fără artificii şi de o naturaleţe fără cusur; priviţi-o cu atenţie, de pildă, în momentul în care trece peste scaune, din spatele dubiţei, în faţă, ca să-şi sărute iubitul; dintr-un rol inexistent, Ioana Flora face un personaj.).

Se ştie cîtă precizie regizorală presupune construcţia unui asemenea road movie, în care (aproape) că nu se întîmplă nimic - dar dincolo de nimic mocneşte crima; se ştie cîtă migală presupune această aparentă neglijenţă stilistică - de la imaginea atît de expresivă în nervozitatea ei (Silviu Stavilă) pînă la sunet şi montaj. Regizorul are - printre altele - simţul "spunerii fireşti", al umorului zgrunţuros şi al micului gest memorabil (ca mostre de imagini emblematice, de reţinut profilul lui Papadopol, la volan - după ce a văzut reglarea de conturi - şi acasă, singur la masă, profilul unui om speriat şi trist, care a înţeles ("...nu mă supăra, că săriţi de pe hartă şi tu, şi mă-ta, şi buticul vostru de c...!").

Răzvan Rădulescu spunea, într-un interviu: "numai scriind scenarii am putut să văd cum se pot construi personajele fără nici un fel de artificii literare". Dar, de fapt, lipsa oricărui artificiu e tot un artificiu, nu? Scenariul în sine e un artificiu literar!

Reversul medaliei, reversul dedramatizării şi al naturaleţii prinse din zbor e ceea ce se înţelege prin "lipsa de adîncime"; filigranul rămîne undeva la suprafaţa lucrurilor, nu trece decît în foarte puţine momente dincolo de exterior. Recunosc: şi la prima vizionare, şi la a doua, n-am reuşit să savurez unele momente de banal dilatat ostentativ, cu o miză minoră: de pildă, cumpărăturile din "en-gros" - "Cît e Cola? Cît e uleiul? Cine le cară la maşină?" - mi s-au părut de o plicticoşenie feroce. Ce mă interesează cît e Cola şi cît e uleiul?!, aş spune, în stilul filmului. Dacă vreau să aflu, merg la prăvălie, nu la cinema! Am revăzut, de curînd, filmul la "Lira"; cei cîţiva minori din sală, neintimidaţi de faptul că filmul e "nerecomandat sub 18 ani", agitau cu voioşie, la ieşire, replici din film, gen: "Mă, tu cînd te c..., dimineaţa sau seara?" Atît au reţinut, ei, din film, atît le-a dat, lor, filmul. Sigur, s-ar putea spune că e vina lor, şi nu a filmului; totuşi, o oarecare lipsă de generozitate subterană subminează acest puseu de "neorealism" românesc, apărut, culmea, prea tîrziu! Imediat după '89, Fellini compara momentul nostru cu cel al Italiei de după război - era un bun moment, atunci, pentru un neorealism autohton. Între timp au trecut 10 ani şi acel tren istoric s-a dus. Acum, se pregăteşte, poate, "epoca telefoanelor albe"! Sau roşii.

Cristi Puiu declara, la Cannes, în "Le Film Français" că "În România cinema-ul e de reinventat". În bună măsură, aşa e. Doar că Marfa şi banii nu deschide un capitol, ci mai degrabă îl închide! Iată o posibilă temă de studiu: de la Croaziera la Marfa şi banii...

Ca o paranteză de istorie cinematografică: scenaristul, Răzvan Rădulescu, a studiat Filologia şi Academia de Muzică. Regizorul, Cristi Puiu, e de formaţie plastician şi a studiat Artele Vizuale la Geneva. "La noi, orice ai face, eşti tratat ca o umbră", zice Răzvan Rădulescu. Probabil că şi regizorul se simte tratat tot ca o umbră. Poate ar fi bine să le-o spunem: nu sînteţi nişte umbre, domnilor! Sînteţi nişte oameni talentaţi şi cultivaţi, aflaţi "doar" într-un moment nepotrivit, într-un loc nepotrivit. În care, de prea multe ori, nu numai cinema-ul ar fi de reinventat.