Cannes 2010. Lovitură de teatru

Cum s-a transformat o "Palmă de plumb" în Palme d'or...

Pînă la un punct, juriul condus de Tim Burton a conceput un palmares plasat între "politic corect" şi ideea de succes la inima marelui public.

Primul chemat pe scenă, pentru Premiul juriului, a fost un cineast african, din Ciad, dar şcolit în Franţa, Mahamat-Saleh Haroun, cu "Omul care strigă" (un tată şi un fiu, afecţiune şi rivalitate, pe fundalul sărăciei şi a războiului civil). Genul de "film cinstit", o privire plină de adevăr asupra unei lumi. În plus, e pentru prima oară, după treisprezece ani de absenţă, cînd un film african a intrat în competiţie, şi lucrul merita să fie remarcat, inclusiv de palmares.

Al doilea chemat, pentru Premiul de regie, a fost Mathieu Amalric - un actor foarte iubit în Franţa, aflat la al patrulea lui film, ca regizor. "Turneul", o comedie nebună şi amară, a unor planturoase stripteas-euse americane, excentrice şi fosforescente, în turneu prin provincia franceză. Dacă pînă acum Amalric era perceput mai ales ca un actor talentat care, din cînd în cînd, se mai joacă de-a regizorul, această ediţie a Cannes-ului, acordîndu-i Premiul pentru regie, l-a consacrat ca atare: de acum înainte, Amalric va fi văzut nu ca un actor, ci ca un autor de cinema.

Al treilea premiu, Premiul pentru scenariu, i-a fost acordat unui regizor sud-coreean, Lee Chang-Dong, pentru "Poetry": o splendidă melodramă, dar nu numai, despre bătrîneţe, despre uitare, despre poezie. O bunică de 66 de ani, o creatură care iradiază numai frumuseţe şi tinereţe şi eleganţă (deşi, cum sună o replică, "n-ai crede, dar e menajeră"), şi care îşi creşte singură nepotul,  află, pe ultima sută de metri a vieţii ei, că are un Alzheimer, află că nepotul adolescent a comis o crimă morală, dar mai ales află ce înseamnă poezia (merge şi la un curs de poezie, amuzant şi înduioşător, după care scrie primul şi ultimul ei poem!). Deşi actriţa din "Poetry" e absolut fabuloasă (Yun Junghee, de cincisprezece ani retrasă din cinema, stabilită la Paris, rămîne figura cea mai reprezentativă a actoriei de film coreene, cu peste 300 de roluri la activ!), juriul, pe principiul politichiei, sau ca să mai bifeze un titlu, a preferat să acorde Premiul de interpretare feminină lui Juliette Binoche, binecunoscuta actriţă a cinema-ului francez, dar acum într-un rol destul de oarecare, într-un film şi mai oarecare: "Copie autentificată", o lungă conversaţie cvasi amoroasă, pe străzile din Assisi, semnată de iranianul Kiarostami, pentru prima oară filmînd în afara ţării lui  ("şi un copac pe care îl muţi din solul lui, nu mai dă acelaşi rod ca înainte", recunoaşte chiar regizorul, într-un interviu). Apropo de Iran, marele personaj absent al acestei ediţii a fost cineastul Jafar Panahi, arestat la Teheran, pentru că ar fi pregătit un film "contra regimului"; jilţul lui gol, de pe scena festivalului, era menit să amintească cineaştilor din lumea largă ceva ce ei uită uneori, prinşi în iureşul crizei economice şi al altor crize: cel mai important lucru, pentru un artist, e LIBERTATEA DE EXPRESIE...

Premiul de interpretare masculină (acordat ex aequo) a cules cele mai multe aplauze; mai întîi Javier Bardem, în "Biutiful", al lui Inarritu, portretul unui om sărac şi generos, mai mult marginal decît interlop, condamnat să moară de o boală galopantă, ultimele lui zile de chin şi de dragoste, într-o Barcelona cu un aer de mizerie sud-americană. Apoi, fericit că se află în compania magnificului Bardem, un tînăr actor italian, genul "băiat bun, dar cu lipsuri", tonic şi de o mare naturaleţe, Elio Germano, în "Viaţa noastră", de Daniele Luchetti - portretul unui bărbat rămas singur, văduv, cu trei copii mici, şi care îşi înneacă durerea în muncă, pe un şantier, în lupta pentru supravieţuire din Italia contemporană (măcar în paranteză trebuie menţionat că am descoperit cu plăcere, în film, două personaje de români, în fine necaricaturizate şi nesimplificate, interpretate ataşant de Alina Mădălina Berzunţeanu şi Marius Ignat!).

Marele Premiu a fost acordat unui film francez, "Oameni şi zei", de Xavier Beauvois, povestea dură, dar pusă în pagină, paradoxal, în tonuri tandre, a unor călugări creştini, de la o mănăstire din Algeria, răpiţi şi decapitaţi, acum cîţiva ani, în circumstanţe încă neelucidate, în contextul aşa-numitului terorism islamist.

Pînă acum, aşadar, un Palmares posibil. Dar, în clipa cireşii de pe tort, în clipa Palme d'or, el a devenit imposibil! E clipa în care Tim Burton pare să fi spus: "Faceţi palmaresul cum vreţi, cît de corect credeţi că puteţi, dar, la Palme d'or, lăsaţi-mă pe mine!" Şi, din tot ce a oferit această ediţie, cu multe filme imaginabile în dreptul trofeului suprem, Tim Burton a ales, pentru că asta i-a plăcut lui, o ciudăţenie! Ca să vă faceţi o idee de amploarea dezastrului, ziarul Le Figaro a decernat, chiar în ziua ceremoniei de premiere, "Palma de plumb" pentru cel mai plicticos film din festival: el e thailandez, şi se cheamă: "Unchiul Boonmee, cel care îşi aminteşte de vieţile lui anterioare" (titlul e incitant şi e lucrul cel mai bun din film, doar că nu are nici o legătură cu povestea!). În seara ceremoniei de premiere, surpriză, această Palmă de plumb s-a transformat în Palme d'or! Recunosc că şi mie mi s-a părut "plicticos", filmul thailandezului (pre numele său Apichatpong Weerasethakul), care se vrea "o interpretare a reîncarnării", cu fantome, cu creaturi supranaturale, cu spirite rătăcitoare, funcţionînd, zice regizorul, "ca un flux al conştiinţei, trecînd de la o amintire la alta". De acord, doar că această viziune asupra "reîncarnării" are ceva infantil, la limita rizibilului, şi pune la grea încercare nervii spectatorului. Nu întîmplător, dintre toate filmele competiţiei, a fost şi singurul rămas fără distribuitor în Franţa! Şi tocmai acesta a fost alesul lui Tim Burton!

Deşi gusturile nu se discută, cred că multă lume (deci nu numai subsemnata!) l-a cam scos de la suflet pe Tim Burton (cel puţin ca jurat), cu ocazia acestei Palme d'or, care va fi, cu siguranţă, una dintre cele mai contestate din toată istoria festivalului.