Când pe Croazetă s-a auzit refrenul "Partidul, Ceauşescu, România"...

În selecţia oficială a Cannes-ului, în afara competiţiei, a fost proiectat lungmetrajul "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu", de Andrei Ujică. Am mai văzut, relativ de curând, "Videogramele unei revoluţii", de acelaşi autor, un documentar făcut în 1992, care rezistă cu brio şi azi. Mi s-a părut interesantă, citind-o în caietul program al festivalului, ideea de "a face un film utilizând exclusiv imagini preexistente, despre istoria recentă, şi având un suflu epic similar celui din filmele istorice de ficţiune". Din păcate, în sala de cinema, lucrurile se prezintă altfel: cale de trei ore, cât durează filmul, nu reuşeşti să uiţi că e vorba, acolo, nu de o ficţiune, ci de istoria noastră! Urmăreşti incredibile imagini de superproducţie planetară, cu sute de mii de figuranţi, în China şi în Coreea de Nord, balete ale celebrilor coregrafi Mao şi Kim Ir Sen, şi care, într-un film de ficţiune, n-ar putea aparţine decât unui regizor nebun, dar, deşi încerci să te detaşezi, nu reuşeşti să nu te întrebi, la tot pasul, cine sunt personajele din preajma personajului principal, numit Nicolae Ceauşescu, şi care a fost scenariul real din spatele "ficţiunii".

Regizorul montează, foarte elaborat şi fără nici un comentariu, imagini preluate din arhive, în bună parte din arhiva Televiziunii, imaginile oficiale despre "viaţa şi activitatea tovarăşului Nicolae Ceauşescu" ­ de la moartea lui Dej şi până la procesul stalinist din decembrie '89. Dar filmul te lasă, cum s-ar spune, "sur ta soif": pentru o ficţiune, nu e destul de îndrăzneţ, e expozitiv şi previzibil; pentru un documentar, e excesiv de confuz şi de ambiguu. La ieşirea din sala de proiecţie, un venerabil critic occidental, cu ochii măriţi de uimire, m-a întrebat: "Am înţeles bine, sau Ceauşescu apare ca un personaj pozitiv?"... Pentru că, în asemenea cazuri, un singur lucru interesează privitorul "normal", şi anume care a fost rolul jucat în istorie de acel personaj, şi nu, câtuşi de puţin, faptul că, în viziunea lui Andrei Ujică, "un dictator nu e decât un artist care are posibilitatea să-şi pună total egoismul în practică. Nu e decât o chestiune de nivel estetic că se cheamă Baudelaire sau Bolintineanu, Ludovic al XVI-lea sau Nicolae Ceauşescu"... Să fim serioşi!

Adevărul e că, pentru a înţelege corect acest film, trebuie să ştii cât de cât despre ce e vorba, care a fost realitatea istorică a acelor ani. Atunci, într-adevăr, funcţionează ironia dramatică, provenită din contrastul între adevărul care nu apare nici o clipă, şi minciuna care apare tot timpul! Atunci, într-adevăr, recunoşti că există imagini de documentar demne de orice ficţiune, de pildă secvenţa mută a vizitei lui Ceauşescu la Moscova, la Gorbaciov, ca vizita unui bătrân mafiot comunist la un tânăr naş proaspăt convertit la democraţie... Sau episodul Constantin Pîrvulescu, un om singur, spunând că regele e gol, în faţa unei săli care scandează şi aplaudă ritmic! Dar, din nou, spectatorul neavizat nu are cum să înţeleagă prea multe din acele imagini ale puterii despre ea însăşi, dintr-o ţară, iată, aşa cum apare în această "ficţiune", fără securitate şi fără frică, fără frig şi fără foame, fără salam de soia şi fără demolări, fără distrugeri de biserici şi de oameni... Recompus în oglinda şi în montajul imaginilor de propagandă, Ceauşescu apare ca o victimă a istoriei, a camarilei de partid din jurul lui şi, în ultimă instanţă, a poporului român (care, s-ar putea deduce, văzând filmul, mai întâi l-a adulat şi în final, inexplicabil, l-a împuşcat!)

De remarcat că până şi tovarăşa Elena Ceauşescu face o bună figură în acest film! Genericul final se derulează sprinţar, pe cântecelul "Ciobănaşului îi place, sus la munte, sus la munte, la izvor"! Senzaţia finală e că documentaristul nostru, în loc să examineze atent o plagă cu scopul de a o defini cât mai precis, a fost interesat mai mult de grafică şi de montajul ingenios, decât de rana în sine.

În concluzie: "O autobiografie a lui Nicolae Ceauşescu", pentru uzul celor în cunoştinţă de cauză. Interzis minorilor. Nerecomandat majorilor care n-au apucat să trăiască în epoca lumină.