Bunul simţ şi al şaselea simţ

O, zei! Am trăit s-o citim şi pe asta! În "Naţionalul" din 11 martie (într-un amplu Drept la replică), Sergiu Nicolaescu îşi "trage" (din toate direcţiile) un autoportret de victimă (a regimului Ceauşescu, evident), totul culminînd, în viziunea autorului, cu 1989, cînd, după un şir ameţitor de Germanii, tovarăşa, în fine, i-a făcut "mari greutăţi în eliberarea paşaportului". Dacă povestea tristă a paşaportului lui Sergiu Nicolaescu nu ne emoţionează îndeajuns, vom fi, în schimb, absolut fascinaţi de afirmaţia că filmul Mircea "a fost cenzurat chiar de Ceauşescu şi interzisă premiera din 5 iunie 1989"!... Visez oare? Probabil că tovarăşii au "interzis" filmul în iunie nu pentru că nu le-ar fi plăcut, ci tocmai pentru că le-a plăcut prea mult : drept care l-au păstrat din iunie pînă în toamnă, ca să-l lanseze atunci, cu mare fast, ca pe o minunată creaţie închinată măreţului Congres al PCR (nu mai ştiu al cîtelea, dar, oricum, ultimul).

...Îmi amintesc că îi promisesem lui Roger Câmpeanu că o să merg la premieră şi o să scriu cronica la Mircea. Speram că voi vedea ceva din zona Dacii sau Mihai Viteazu şi deci, cu puţină bunăvoinţă, s-ar fi putut broda ceva pe marginea filmului istoric - partiturilor - actorilor - peisajelor ş.a.m.d... Dar, ceea ce aveam să descopăr pe ecran m-a îngrozit. "Epopeea naţională" de pînă atunci părea că ţine de o altă istorie, mai suportabilă; Dacii şi Mihai Viteazu păreau, prin comparaţie, monumente de onorabilitate cinematografică. Mircea nu mai avea nimic de-a face nici cu istoria, nici cu Mircea cel Bătrîn, nici chiar cu proaspăt omologatul Mircea cel Mare. Filmul era o mostră de confiscare a istoriei şi de sacrificare a ei pe altarul ideologiei oficiale de la sfîrşitul anilor '80 . Mircea era spiritul lui Ceauşescu, călare pe cal! Filmul oferea o imagine limpede şi hidoasă a punctului în care ajunsesem, de "coreenizare" a cinematografiei româneşti.

...A doua zi. la redacţie, am intrat în biroul lui Roger şi, spre disperarea lui (şi a mea), i-am spus: "Nu pot să scriu! Nu pot!" (îi sînt şi acum recunoscătoare colegului care, la rugămintea mea, a acceptat să scrie, în numărul festiv, despre Mircea, filmul noului Congres).

Imediat după decembrie '89, Ion Băieşu a fost primul care a scris un pamflet despre acel Mircea jucat de Sergiu Nicolaescu, care vorbea şi gesticula ca Ceauşescu! Atunci - tăcere, nici o replică. Dar acum ? Acum, după un deceniu, în anul 2000, citim că Mircea a fost "cenzurat" şi "interzis"! Te întrebi ce trebuie să se producă în capul unui adolescent care n-a văzut filmul, n-a trăit epoca, dar citeşte, acum, ziarul: ajunge să confunde Mircea cu Reconstituirea ! Probabil cu gîndul la acel cititor ingenuu, Sergiu Nicolaescu dă şi o lecţie de cinema: "Ar fi elementar să se ştie că un film este realizat de un regizor după un scenariu de la care nu are dreptul să se îndepărteze". Fals. L-a obligat cineva pe Sergiu Nicolaescu să accepte un scenariu cu care nu era de acord? (mai ales că, am înţeles, avea şi stress-ul cu paşaportul!) Apoi, dacă scenariul era prost, filmul a reuşit performanţa de a fi încă şi mai prost, amplificîndu-i, cu zel, oportunismul. Lecţia de cinema continuă, pe cît de stupid pe atît de amuzant: "Obligaţiile unui regizor sînt supravegherea lucrărilor de decoruri, costume, recuzită (sic), de înregistrare a imaginii, a finisării filmului (montaj, sonorizare, copie standard) şi bineînţeles punerea în scenă şi jocul actorilor". Fals. L-a obligat cineva, pe Sergiu Nicolaescu, să se distribuie personal în Mircea şi să joace aşa cum a jucat? L-a obligat cineva să facă un film cu o scriitură cinematografică atît de mediocră? După cum, îl obligă cineva, astăzi, să apere un film slab şi să încerce să rescrie istoria? De fapt, toată această poveste nu e atît o chestiune de adevăr istoric, cît una de bun simţ.

Trecînd de la o extremă la alta, să părăsim povestea bunului simţ absent, şi să ajungem la o poveste a unui cu totul alt simţ, Al şaselea simţ, (simţul unui copil de a comunica cu lumea de dincolo, cu morţii, care "nu ştiu că sînt morţi")... Filmul e multinominalizat în cursa Oscarurilor, inclusiv în dreptul importantelor "cel mai bun film", "regie", "scenariu". Dacă la primele două premii balanţa înclină cu hotărîre spre American Beauty, în dreptul scenariului ea devine ezitantă. Scenariul e scris chiar de regizor (evident, un regizor care nu crede că menirea sa e " să supravegheze lucrările de recuzită"!), un tînăr american de origine indiană, M. Night Shyamalan (n. l970). Dincolo de inteligenţa cu care e scris, dincolo de îmbinarea inspirată de thriller psihologic cu fantasticul, cu umorul şi cu tandreţea, Al şaselea simţ are intuiţia - şi forţa - de a răspunde unui "fenomen de mase" actual, ţinînd de privirea asupra morţii, de relaţia psihologică, a omului de azi, cu moartea. Psihologi şi sociologi ai planetei s-au întrebat ce explică imensul succes de public al acestui film despre întîlnirea dintre doi oameni trişti: un copil îngîndurat, înfricoşat de fantasmele morţilor care nu-i dau pace, şi un psiholog care încearcă să-l ajute să-şi depăşească frica. Explicaţia succesului nu ţine de box office-ul lui Bruce Willis, nici de impresionantul puşti de 8 ani (Haley Joel Osment), ci de perspectiva filmului asupra morţii (şi a vieţii, ca "vis al morţii eterne"). Moartea, care nu poate fi îmblînzită decît privind-o în faţă: "Nu fugi de fantome, ascultă-le!", îi spune doctorul, copilului.

După ce filmul a făcut, rapid, în Franţa, peste 5 milioane de spectatori, Express-ul analizează fenomenul sub titlul "Cum să trăim cu morţii noştri" şi concluzionează, printre altele: "Moartea face reţetă!". Un exemplu recent: Spielberg, omul plin de fler, a cumpărat drepturile de ecranizare pentru un roman franţuzesc (Şi dacă ar fi adevărat, de Marc Levy), în care un arhitect descoperă, în dulap, fantoma unei tinere femei, de care se îndrăgosteşte, şi al cărei corp e, în tot acest timp, în comă la spital (poveste care îţi evocă Această lehamite, de Mircea Daneliuc. Ce nedreaptă e viaţa!).

Dacă există o idee genială în Al şaselea simţ, aceea apare în final, cînd crezi că filmul s-a terminat. Un final surprinzător, care recalibrează, profund şi tulburător, întregul film. Un final declanşat de o verighetă rostogolindu-se pe parchet... Stop. Nu se mai poate povesti nimic, pentru că s-ar strica totul.