Publicul nostru nu s-a mai bucurat de multă vreme ca acum, la Turnul din Pisa, revăzîndu-i, împreună, într-un trio de monştri sacri autohtoni (în postură de lăutari, găinari, puşcăriaşi, lorzi!), pe Gheorghe Dinică, Dorel Vişan, Valentin Uritescu! Toţi trei fac o risipă de farmec şi de magie actoricească demnă de case oricît de mari. Apropo de case mari, nu e greu de imaginat cum ar fi fost exploatată această triplă mină de talent, dacă ea s-ar fi aflat în California, să zicem, şi nu într-o zonă defavorizată cinematografic, în care actoria de film a rivalizat, ani de zile, cu şomajul forţat. Din acest punct de vedere, Turnul din Pisa marchează o revenire spectaculoasă a micului nostru star system local. Context în care pare firească ideea că interpreţii îşi dăruiesc personajelor pînă şi propriile prenume: nea Gigi, nea Vali şi nea Dorel!
Există, în film, un cadru care nu se poate uita (chiar dacă ai uita tot restul): ei trei, pe o bancă, filmaţi din spate, privind, în tăcere, în zare, unde se vede un munte. E capătul pămîntului, e o bisericuţă scorojită, e o cruce de lemn; cei trei au venit, la ieşirea din puşcărie, la mormîntul lui "nea Costică" ("nea Costică arăta ca un Dumnezeu cu vioară"...) E o secvenţă care va fi des citată, de-a lungul timpului, ori de cîte ori va fi vorba de unul dintre cei trei actori... Dar mai există, în Turnul din Pisa, o mulţime de alte momente antologabile; de pildă Dinică, filmat "din ceafă" (dar un mare actor are şi ceafa expresivă!), în timp ce cîntă ( şi cîntă pentru prima dată în vreun film) "De-aş fi vîntul cu miresme parfumate"... Sau sarcasmul din vocea lui Dinică, răspunzînd la replica poliţistului (cu morga lui Mitică Popescu) "Nu sînt colonel!" - "Nu contează, noi respectăm poliţia!"; şi, din nou, peste cîteva clipe: "Nu sînt colonel!" - "O să fiţi!"... Sau umorul din vocea lui "Vali" (Uritescu), întîmpinîndu-l pe "colonelul" venit să-i aresteze: "Nea Gigi din Calafat trage să moară! Dacă aveţi plăcere, poftiţi pentru un omagiu!"... Sau faţa lui "Dorel"(Vişan), un "părinte" corupt de cele lumeşti, cînd îşi aminteşte, iluminat şi autoironic, de amorul cu o maică stareţă; sau cînd, întins pe patul de puşcărie, îşi şterge o lacrimă care-i alunecă pe obraz; sau cînd urcă în maşină, înainte de a pleca pe ultimul drum, cu o privire ştiutoare; sau cînd recită sufocat, în faţa prietenilor şi a doamnei cu coasa, "Şi cînd a venit Salvarea, din el mai trăia ţigarea"...
Se vede, cu ochiul liber, că regizorul, Şerban Marinescu, iubeşte Actorul şi ştie să îl pună în valoare. Piatra de încercare a distribuţiei n-a fost trio-ul marilor favoriţi, ci rolul principal feminin (o pianistă, o fată frumoasă şi fericită care cade, în noaptea nunţii, de la condiţia de îndrăgostită în al nouălea cer la aceea de "violată", "criminală", "părăsită", "condamnată"). O partitură feminină generoasă şi grea; o alegere greşită a interpretei ar fi însemnat o catastrofă, pentru că filmul se sprijină de la un capăt la altul pe ea (formula e aceea a unui îndelung flash-back al eroinei, dar nu unul subiectiv, ci unul "obiectivizat" auctorial). Regizorul a mizat, inspirat, pe Ioana Flora, o tînără actriţă de substanţă, care, în tot ce face, trece rampa, cu o autenticitate specială. După rolul din Marfa şi Banii, de o cu totul altă factură, Ioana Flora demonstrează, acum, cu cîtă precizie e capabilă să abordeze şi alte registre; are, în Turnul din Pisa, şi aer de copil euforic, şi aer de "divă" senzuală, şi aer de amărîtă, refugiată în puşcărie ca într-un azil protector, şi aer de om chinuit, îndărătul liniştii aparente... O actriţă interesantă şi o posibilă carieră. Parafrazînd o replică celebră, cine e această Ioana Flora? E fiica poetului Ioan Flora, născută şi crescută în Iugoslavia, pînă la 18 ani; a făcut şcoala în limba sîrbă; a studiat actoria la Bucureşti, la clasa lui Alexandru Repan; a absolvit în '97; a jucat şi în două spectacole ale lui Vlad Mugur; în prezent, e în trupa lui Dan Puric şi poate fi văzută în "Made în Romania".
Într-o distribuţie în care şi rolurile mici au percutanţă, figurează şi Gheorghe Visu (miliardarul-violator-ticălos dîmboviţean cu spoială mozartiano-dostoievskiană), Şerban Pavlu (soţul dezertor şi pocăit cu întîrziere), Mihai Mălaimare (un director de închisoare de turtă dulce), Marius Stănescu (malefic om din umbră, zis "Tăviţă")... Păcat că, nici în caietul de presă şi nici pe genericul filmului (scris, de altfel, sărăcăcios şi neglijent, cu greşeli) nu figurează, aşa cum e obiceiul la destule filme străine, ca un gest de respect faţă de spectatori, dar şi faţă de actori, acea clasică listă a personajelor, fiecare cu numele actorului aferent.
Aşadar, Şerban Marinescu a făcut - a izbutit să facă - un film de actori , în cel mai nobil înţeles al cuvîntului. În bogăţia luxuriantă a unui scenariu purtînd "marca DRP" (o încărcătură dramaturgică amintind de teatrul lui DR Popescu, ne-descifrabil numai prin grila "actualităţii" sau a reducţiei la "realitate"), în tot acel amalgam original de natural şi artificial, de fapt divers şi filosofie, de umor, disperare şi melancolie - un regizor are libertate de mişcare, libertatea de a citi acea lume după stilul şi asemănarea lui. Şerban Marinescu s-a dovedit interesat de carnaţia telenovelistică a poveştii şi de un pitoresc obsedant, care învăluie totul, la concurenţă doar cu obsesia pentru decorativ şi somptuos (tot atîtea elemente care plac marelui public, aşa cum place şi muzica lăutărească bună care inundă filmul). Şi scenografia, şi imaginea, şi formula plastică a filmului sînt rezolvate în acest spirit. Regizorului îi place să amestece genurile, să exerseze "game" diferite, să se joace de-a thriller-ul, să lanseze piste false, care, însă, se vor dovedi complet lipsite de relevanţă (vezi, la începutul filmului, faţa clovnului privind, trist, bucuria fetei îndrăgostite; sau aparatul de filmat oprindu-se, gînditor, asupra unei plăcuţe de înmatriculare - B 67 SXS - ca şi cînd asta ar urma să însemne ceva. Nu înseamnă nimic).
Turnul din Pisa nu e ceea ce se înţelege printr-un "film de festival". Dar e, cu siguranţă, un film "de uz intern" pe care marele public îl va vedea cu plăcere. Un film care răspunde unui anumit "moment psihologic" general; un fel de: "Am şi uitat ce actori buni avem! Mai avem! Iată-i!"
În direcţia reapropierii publicului nostru de cinematograful românesc, Turnul din Pisa e filmul potrivit, care vine exact la momentul potrivit.
Copyright © 2009-2024 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.
