Avignon, Of(f), Of(f), Of(f) !

Pînă la acest Avignon, nu ştiam cine sînt aşa-numiţii “intermitenţi”. Acuma ştiu. Sînt cei în jur de 100.000 de francezi (de cele mai diverse specializări -actori, cîntăreţi, sunetişti, decoratori, tehnicieni, paznici, secretare, şoferi etc.) angajaţi temporar în teatru, cinematografie şi audiovizual, şi care au intrat în conflict cu guvernul pe tema asigurărilor de şomaj. În ziua deschiderii oficiale a festivalului de la Avignon, intermitenţii (care compuneau peste jumătate din echipa tehnică a festivalului) au votat grevă naţională. În loc de spectacole nobile, am descoperit, în consecinţă, la Avignon, un vodevil stradal tragi-comic, cu consecinţe dezastruoase pentru oraş...

Aşadar, intermitenţii au intrat în istorie, în vara lui 2003; dacă pînă acum Franţa nu auzise decît, cel mult, vag, despre existenţa intermitenţilor, iată că în luna iulie a survenit o nefericită revanşă: intermitenţii şi-au impus prezenţa, toată lumea a aflat cine sînt şi ce vor. Dar cu ce preţ! Cu preţul distrugerii unor festivaluri culturale dragi Franţei, începînd cu festivalul de la Avignon, veritabilă “mitologie” a teatrului, un fel de versiune “culturală” a acelei mitologii cavalereşti şi naţionale care e “Turul Franţei” – cum scrie George Banu, în “Alternative teatrale”, într-un frumos număr (dublu) dedicat ultimilor 23 de ani ai festivalului de la Avignon: “evenimente, fidelităţi, descoperiri”... E greu de închipuit cît de frustrantă a fost, pentru Franţa culturală, pulverizarea acestei mitologii... Răsfoind revista (cu bogăţia de imagini a unui album) descoperi, de pildă, în ’82, marele spectacol “Les Shakespeare”, Ariane Mnouchkine, Théâtre du Soleil, jucat în Curtea de onoare de la Palatul Papilor. De atunci, Mnouchkine n-a mai revenit la Avignon. Urma să o facă acum, în selecţia lui 2003, într-o ediţie care se anunţa fastuoasă, cu Peter Brook, Bartabas, Novarina, Lacascade... O ediţie pregătită minuţios, timp de un an, o ediţie la care se vînduseră, în avans, peste 70000 (şaptezeci de mii) de bilete, o ediţie către care se porniseră trupe şi decoruri şi cohorte de spectatori din lumea largă, o ediţie de care s-a ales praful într-o clipă. Directorul festivalului, Bernard Faivre d’Arcier (aflat la ultimul mandat) a jucat cartea demnităţii şi a prudenţei: deşi autorităţile locale s-au pronunţat pentru deschiderea festivalului, cu orice preţ, directorul a preferat să renunţe, să anuleze secţiunea oficială (“In”-ul), decît să joace sub presiune, ca şi cînd ar fi luat publicul ostatec... Pentru Avignon a fost un şoc. Ziarele locale publicau cifre mirobolante, despre dimensiunile astronomice ale pagubei... Primăriţa a dispus închiderea, pentru o zi, a Palatului Papilor, ceea ce nu s-a întîmplat nici cînd a murit Jean Vilar... Tristeţea e că nimeni n-a avut, practic, de cîştigat din protestul intermitenţilor (oricît de zgomotos-spectaculos ar fi fost el, şi oricît de asociat, în presă, cu frenezia contestaţiei din mai ’68): faţă cu “autismul guvernamental” (cf. Faivre d’Arcier), bieţii intermitenţi nu au obţinut nimic. Cel mai mult a avut de pierdut publicul. Deşi, dincolo de parada intermitenţilor, se putea ghici drama reală a unei supravieţuiri chinuite; mulţi trecători ai Avignon-ului aveau agăţată de haine sau de bagaje o etichetă pe care scria “Public solidar”!... Solidar, dar derutat şi dezamăgit de absenţa marelui teatru.

Şi atunci a intervenit Off-ul. Secţiunea paralelă, cea neoficială, cea a sutelor de (mici) trupe venite să joace la Avignon pe banii lor. Off-ul are altă echipă, alt sediu, altă structură. Diferenţa dintre In şi Off e de obicei cea dintre haute couture şi second hand; în Off descoperi, la grămadă, ce vrei şi ce nu vrei; poţi să descoperi şi lucruri interesante; Off-ul are ceva janghinos şi sublim în acelaşi timp... Off-ul, în ciuda presiunilor, a refuzat să se declare “anulat”. Pentru sutele de trupe care s-au înscris singure, şi-au închiriat teatrul (uneori o cămăruţă cu nici douăzeci de locuri!), şi-au plătit turneul –, pentru aceste mici trupe care trăiesc nu din subvenţii, ci din biletele vîndute, a nu juca ar fi însemnat a muri. Între faliment şi solidaritatea cu greviştii, majoritatea trupelor au ales o paradoxală cale de mijloc: au ales să joace, declarîndu-se solidare cu greviştii! Multă lume care, în mod normal, monopolizată de marile spectacole ale secţiunii oficiale, nu ar fi frecventat Off-ul, s-a reorientat spre spectacolele mici... Important e că oraşul a ieşit din starea de stupoare şi că, la Avignon, în ciuda tuturor intermitenţilor, s-a jucat teatru.

Şi aşa, în 2003, Off-ul a salvat Avignon-ul.