Autori din Est

Se pare că cel mai mult are de cîștigat, de pe urma căderii „imperiului Weinstein”, un alt imperiu, pre numele lui Netflix. Rețeaua cu 125 de milioane de abonați, în lumea largă, începe să facă și figură de producător din ce în ce mai inventiv, începe să atragă și „cineaști independenți”, și maeștri omologați ai filmului de autor (ultima cucerire: Alfonso Cuaron!); spre deosebire de anul trecut, anul ăsta nicio producție Netflix nu e în selecție la Cannes, din cauza unor dezarcorduri de principiu privind „difuzarea”. Cannes vrea să rămînă un bastion al filmului de autor și al mersului în sala de cinema. Patronul de la Netflix refuză să înțeleagă această obsesie: „e ca și cînd ai spune că dacă cineva își gătește acasă, se vor desființa restaurantele!”... Ca de obicei, probabil că adevărul e undeva la mijloc. Cert e că lumea se schimbă, și festivalul va fi obligat, și el, să se reinventeze, să vină cu modificări reale, nu de retorică, ci de substanță...

Pînă acum, ediția a 71-a pare una destul de „dezagregată”, niciun sens superior nu pare să se lege, dar să zicem că mai sunt încă de văzut niște filme... Povestea cu „filmele de autor” nu e ușor de ilustrat, fie pentru că marii autori au devenit propriii lor epigoni, ceea ce nu te împiedică să-i iubești în continuare (cazul Godard, la 87 de ani), fie pentru că unii autori omologați la alte ediții pur și simplu nu sunt în forma lor cea mai bună (cazul celor doi japonezi și cazul chinezului din competiție), fie pentru că, îndărătul unui film bine făcut, dar după rețeta comercială clasică, e greu de ghicit în ce mai constă noțiunea de „autor” (cazul filmului american din competiție, semnat Spike Lee, despre un polițist de culoare al anilor ’60, infiltrat în Ku Klux Klan, drept care filmul se cheamă, inventiv, „Blackkklansman”, adică „omul negru al KKK”).

Ce înseamnă, în fond, „autor”, în cinema? Inseamnă un cineast pe care îl recunoști, dintr-o secvență, înseamnă viziune, înseamnă stil. Autor e rusul Kirill Serebrenikov, cu privirea lui atît de naturală și atît de sofisticat-teatrală în același timp, atît de esențializată, psihologic, și atît de evanescentă, cinematografic vorbind! (cred că, dacă Radu Afrim al nostru ar face vreodată film, s-ar plasa undeva prin această galaxie!) Autor e polonezul Pawel Pawlikowski, cu incandescența lui rece, cu eleganța lui clasică, de fotografie alb-negru, care poate ascunde, vorba cîntecului, „amor, pasiuni, gelozii”... „O poveste de dragoste imposibilă, într-o epocă imposibilă”, își definește regizorul filmul; în miezul unui ev aprins, în plin proletcultism, dincolo și dincoace de cortina de fier, un muzician talentat și o blondă frumusețe slavă se iubesc, se despart, se regăsesc, și tot așa, pînă cînd moartea nu-i va despărți...

Amîndouă filmele „din Est”, și filmul rusesc („Vara”) și filmul polonez („Războiul rece”) ar merita să domine palmaresul. Dar e greu de apreciat care le sunt șansele reale. Depinde foarte mult ce putere de convingere va avea, în juriu, regizorul rus Andrei Zviagintsev...