Cea mai recentă premieră românească, Furia, impune pe piaţă un nou nume: Radu Muntean. Un tînăr regizor care, după experienţa unor scurt-metraje şi după cîţiva ani de clipuri publicitare, reuşeşte să debuteze în "ficţiune". Ce tip de ficţiune? Într-un interviu, regizorul declara că a urmărit o intrigă "valabilă oriunde în lume": "Furia ţine mai puţin de realitatea din jur, e o poveste care se poate întîmpla oriunde, desigur şi cu elemente specifice". La "elemente specifice" se încadrează, de pildă, mafia ţigănească şi sărăcia dîmboviţeană; dar "cel mai specific" element al filmului e celebrul manelist Adrian Copilu' Minune, în propriul rol, acela de star autohton... Asta spune totul despre calibrul unei lumi. Cum poate să arate o lume care îl cultivă pe numitul Copil Minune nu ca pe o curiozitate mai mult sau mai puţin pitorească, ci ca pe o vedetă care e luată în serios? Aşa cum o ştim... Ca un amuzament: am aflat la conferinţa de presă că, în proiectul iniţial, regizorul şi-a dorit să facă o adaptare modernă după Steaua fără nume; apoi a renunţat complet la piesa lui Mihail Sebastian ca sursă de inspiraţie. "Steaua" filmului are un nume: Adrian, Copilu' Minune!
Doi "tineri ai zilelor noastre" - cu un vocabular minimal, cu vocaţia supravieţuirii din expediente, la graniţa dintre tenebrele lumii interlope şi lumina crudă a unei lumi care nu le oferă nimic - intră într-o încurcătură (o "datorie" pe care nu o pot achita la timp), din care ies prost: unul e lichidat la propriu, celălalt la figurat. "Cum se poate transforma un băiat cumsecade într-un criminal", ar putea suna, în hiper-rezumat, subiectul filmului.
Se întîmplă un lucru ciudat, în Furia: punctul slab al filmului devine, paradoxal, şi performanţa lui! Punctul slab ar fi acela că dramaturgia lui pare să opereze cu momente "primite de-a gata", deja-văzute în multe alte filme... Ai senzaţia că ţi se aduce aminte, ca "din alte filme", ce e aceea o mafie, o evadare, o urmărire, o crimă, sau două, sau trei... Iar performanţa regizorului (coscenarist) e tocmai de a scăpa, în aceste condiţii, de atingerea şablonului, şi de a-i imprima filmului o respiraţie proaspătă, un tonus necontrafăcut, o strălucire a punerii în scenă (de unde se vede, din nou, că atunci cînd "există talent", experienţa din publicitate nu e neapărat nefastă).
Privirea cineastului are forţa de a străpunge pojghiţa aparenţelor, de a vedea, cum se spune, în sufletul omului, şi de a sugera - mereu pe calea unui anti-retorism abraziv - fondul secret de generozitate, de bine sau de frumos care poate fi descoperit scotocind printre gunoaie. Lui Radu Muntean (şi imaginii create de Vivi Drăgan Vasile) i se potriveşte remarca unui estetician celebru, despre pictura lui Rouault: "Se întîmplă ca idealul pe care îl ai să nu poată fi exprimat decît prin opusul acelui ideal, iar modelul prin caricatura lui"... Caricaturile "modelelor" sînt excelent jucate de Dragoş Bucur (fragilul dur, antipaticul cu farmec), Andrei Vasluianu (prietenul de nădejde, păgubosul inimos), Dorina Chiriac ("păpuşă mecanică" şi mascotă a "cîinilor" dinamovişti); dintre neprofesionişti, doi sînt de nota 10: copilul zis "Crocoi" (Alin Marcu), şi tatăl lui din film, mafiotul zis "Gabonu", jucat de Andrei Tuli, îndărătul prestanţei căruia e greu de ghicit că se ascunde, în viaţa de zi cu zi, şeful groparilor de la Cimitirul Sfînta Vineri!
Finalul filmului e remarcabil: aparatul înregistrează de la distanţă, cu indiferenţă, cum un om care "transferă vinovăţia" loveşte cu sete, în neştire, în altul (ca şi cînd ar vrea să distrugă prototipul omului banal, mărunt, normal şi meschin); o dezlănţuire de furie în care încape toată oroarea de ipocrizie şi toată voluptatea de a capota, pe un drum care, oricum, nu duce nicăieri. Un final "deschis", cu un gust amar-disperat, înrudit cu finalul acelui episod din Decalogul lui Kieslowski, în care un om izbeşte cu pumnul în capota unei maşini, repetînd "Urăsc! Urăsc! Urăsc!"...
Cinematograful românesc al ultimilor ani s-a bucurat de trei debuturi interesante: Cristi Puiu - Marfa şi banii, Cristian Mungiu - Occident şi, ultimul sosit, Radu Muntean - Furia. E prea devreme sau e momentul să vorbim despre un nou val? Rămîne de văzut ce va urma. Cei trei, oricît de diferiţi între ei, reprezintă aceeaşi generaţie: o generaţie fără iluzii (dar nu pentru că le-ar fi pierdut - cum li s-a întîmplat altor generaţii -, ci pentru că a crescut fără iluzii), şi o generaţie care a mîncat "video" pe pîine. Cristi Puiu le e superior celorlalţi doi printr-o anumită "puritate a liniei"; Cristian Mungiu le e superior prin cultura filologică translată în cinema, prin complexitatea construcţiei scenaristice; în schimb, Radu Muntean, mai puţin "autor", le e superior ca "meseriaş"; scriitura lui are, în momentele bune, un tonus, o vibraţie, o nervozitate, un ritm de invidiat şi la case mai mari. Cu alte cuvinte, dacă un producător american atent cu banii lui ar vedea cele trei filme ca să-şi aleagă un regizor, e de presupus că l-ar alege pe Radu Muntean.
Pentru că tot a venit vorba de case mari şi de producători, am aflat, la aceeaşi conferinţă de presă, de la producătorul executiv Andrei Boncea (MediaPro) că Furia a costat 950.000 de dolari, din care circa 200.000 au fost furnizaţi de stat, via CNC; în Garcea şi oltenii, altă producţie a "casei", statul n-a investit nimic, totul a fost finanţat de "ei". Dar, despre "investiţia în Garcea", într-un număr viitor. Să nu amestecăm o furie cu alta!
Copyright © 2009-2024 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.
