A fi sau a nu fi PALMABIL

Ca o prefaţă la toată frenezia care cuprinde festivalul în preajma anunţării palmaresului, iată o secvenţă, dar nu de cinema, petrecută tot acum, la Cannes: fiica lui Annie Girardot şi a lui Renato Salvatori, o doamnă „civilă”, adică fără legătură cu filmul, a inaugurat o aşa-numită „Grădină Annie Girardot”: prima grădină publică terapeutică dedicată bolnavilor de Alzheimer (boală de care Annie Girardot a suferit, cincisprezece ani; ultimul rol în care am văzut-o, la Cannes, a fost, în 2001, în „Pianista” lui Haneke, unde era „mama” lui Isabelle Huppert. Despre povestea actriţei, despre ruperea de realitate, despre tortura memoriei care dispare, citisem într-o carte de memorii, de un gust îndoielnic, scrisă prompt de ultimul ei iubit). Grădina e presărată cu plante aromatice „de stimulare senzorială” şi cu fotografii de actori cunoscuţi (Alain Delon, Coluche, Annie Girardot) menite să stimuleze memoria... Pe placa de la intrare poţi citi: „Vive l’amour, vive la vie”... Patru ani, ultimii, actriţa i-a petrecut într-un spital („foarte scump – zice fiica, maladia a devenit o afacere”)... „Pentru mine festivalul e o fotografie cu mama şi cu tata mergînd pe Croazetă... Mama ar fi atît de fericită aici, cu toate florile astea, cu natura, cu cerul...”

Cine va cîştiga Palme d’or, vom afla duminică seara. Pînă atunci, continuă jocul pronosticurilor, pe cît de amuzant pe atît de inutil, pentru că, aşa cum festivalul a dovedit-o de atîtea ori, nu e absolut nicio legătură între „presa” unui film şi palmares. Iar palmaresul e rezultatul subiectivităţii unui anumit juriu. E faimos experimentul cu două jurii paralele, la aceeaşi competiţie (nu la Cannes!): filmul declarat cîştigător de un juriu, nici măcar n-a intrat în discuţia finală a celuilalt juriu! M-am uitat azi prin două ziare serioase, să văd ce reacţii a trezit filmul francezului Leos Carax, despre care am scris ieri, cu atîta entuziasm; dacă în „The Guardian” regizorul are ceva de geniu, iar filmul e „o odisee misterioasă”, demnă de Palme d’or, reprezentînd „acea categorie de filme pentru care venim la Cannes”, în schimb, în „Le Figaro” regizorul e un impostor, iar filmul „un bazar de poncife”! De unde se vede, încă o dată, că nimeni nu e profet în ţara lui. În fapt, nu filmul, ci articolul francez e plin de poncife, dovadă că o numeşte pe cerşetoarea din film „o cerşetoare româncă”, ceea ce, pentru o dată, nu e cîtuşi de puţin adevărat şi, în orice caz, nu are nicio legătură cu opera lui Leos Carax. Filmul lui Mungiu a fost şi el tratat, în paralel, ca „o foarte frumoasă operă de artă” şi ca „o caricatură grandilocventă”... În loc de concluzie: arta nu e matematică, nu e nici sport, iar un palmares trebuie luat cu titlu de inventar. Mult mai important decît palmaresul e să fii selectat în competiţie şi să fii, cum s-ar spune, „palmabil”!

Nanni Moretti, preşedintele juriului, ştie prea bine ce înseamnă să fii nedreptăţit la un festival, sau cel puţin să te simţi nedreptăţit: anul trecut, pentru filmul lui, „Habemus Papam”, nu s-a găsit niciun loc în palmares. În schimb, acum Moretti revine la Cannes ca preşedinte de juriu, şi declară că nu i-a plăcut multipremiatul, anul trecut, „The Artist”... Preşedintele festivalului, Gilles Jacob, explică: „Dacă a transmis acest mesaj, înseamnă că vrea să spună ceva, şi anume că vrea poveşti care să te provoace la reflecţie, vrea un cinema ridicat în picioare”... Pentru cine cunoaşte opera lui Nanni Moretti, e limpede că filmul lui Mungiu intră perfect pe lungimea lui de undă; dar un juriu nu înseamnă numai un preşedinte.

Pentru că am citat din Gilles Jacob, trebuie spus că e omul care, cale de 35 de ani, a făcut din Cannes ceea ce este azi: un eveniment cinematografic, mediatic şi economic planetar. În 1978, festivalul trăia din 98% fonduri publice, şi doar 2% fonduri private. Gilles Jacob a avut ideea de a dezvolta un „club al marilor parteneri particulari” („vedeam venind momentul în care statul ne va spune că nu mai sunt bani”)! În 2012, pentru prima oară în istoria festivalului, fondurile private au ajuns să depăşească fondurile publice! Gilles Jacob a fost critic de film, dar a fost, în prima tinereţe, şi proiecţionist, şi monteur şi, mereu, pînă azi, la 82 de ani, un mare iubitor de cinema. Este şi un istoric al festivalului de la Cannes (a făcut pînă acum patru documentare despre festival). Apropo de jurii şi de teoria palmaresurilor de mai sus, visul declarat al lui Gilles Jacob e acela de a filma juriile în timp ce deliberează, şi apoi de a ţine secret materialul, timp de zece ani. Ca să nu se supere nimeni. Dar, spune tot el: „Nu vreau să-i filmez fără acordul lor, al preşedintelui şi al juraţilor. Mai există şi riscul că nu mai eşti acelaşi dacă ştii că eşti filmat...Oricum, deocamdată nimeni nu şi-a dat acordul!”... Nu e de mirare. Probabil că nici nu o să şi-l dea vreodată.

În viziunea lui Gilles Jacob, ţelurile competiţiei sunt: să aleagă cele mai bune filme, din cît mai multe ţări posibile, şi să descopere talente. Din păcate, ediţia 2012 a stat prost la capitolul descoperiri. Mult mai bogat a fost capitolul dezamăgiri. De pildă, danezul Thomas Vinterberg, care în ’98 cucerea Cannes-ul cu „Festen”, a venit acum cu un film corect, dar atît. Sau italianul Matteo Garrone, care în 2008, la Cannes, se impunea cu „Gomorra”, a venit acum cu un film şters (e trist să vezi doi cineaşti relativ tineri, născuţi, amîndoi, la sfîrşitul anilor ’60, şi transmiţînd, în aerul cuminte-desuet al noilor filme, ceva de „cineaşti terminaţi”). Şi lista dezamăgirilor ar putea continua. Ar putea continua chiar şi în viitorul palmares! Orice e posibil, aşa cum, unui distins confrate, comedia cu whisky a lui Ken Loach i s-a putut părea „mai profundă” decît filmul despre iubire şi moarte al lui Haneke!

În privinţa palmaresului de duminică, aşadar, există o singură idee rezonabilă: aceea că NE PUTEM AŞTEPTA LA ORICE!