8 femei

După un traseu triumfal pe ecranele lumii, filmul 8 femei, al lui Francois Ozon a încheiat anul în aceeaşi notă; în cadrul Premiilor Academiei Europene de Film, premiul "Actriţa europeană a anului" s-a transformat în "Actriţele europene ale anului" şi a fost acordat "pentru ansamblul distribuţiei din 8 femei". 8 actriţe de mare personalitate, jucînd 8 femei devoratoare, şi cultivînd, fiecare în parte şi toate împreună, ceea ce s-ar putea numi "rafinamentul interpretativ european", indiferent de generaţie (de la o actriţă cu numele intrat de mult în istoriile de film, ca Danielle Darrieux, pînă la o actriţă abia ieşită din adolescenţă, ca Ludivine Sagnier). În Franţa, succesul cinematografic a fost dublat, conform unei anumite tradiţii, şi de un succes editorial: apariţia în librării a unui album, (splendid!), cu coperţile din catifea roşie, intitulat 8 femei. O carte de film care mizează mai puţin pe textul propriu-zis, cît pe ingeniozitatea demonstraţiei vizuale: personajele sînt analizate din cap pînă-n picioare, la propriu (fiecărui personaj îi e fotografiată şi argumentată pînă şi... încălţămintea). Pe pagini întregi se desfăşoară, într-un montaj captivant, detalii de costum, instantanee de la filmări, fotografii din filme de epocă, tot atîtea surse de inspiraţie, fragmente de cîntece, extrase de dialog - totul ca într-un seducător "cine-roman"... Iată, în aceste pagini "festive", cîte ceva din "ce a fost în capul regizorului", conform propriilor mărturisiri, atunci cînd a pornit la drum.

Copil fiind, m-am jucat multă vreme cu păpuşile. Jocurile violente, de băieţi, nu mă interesau. Un singur film cu bătăi mi-a plăcut în copilărie: unul cu amazoane, în care vedeam femei ieşite din mitologie, luptîndu-se între ele, dar şi împotriva bărbaţilor. Îmi plăcea să mă joc cu păpuşile ca să le deghizez, să le coafez, să le îmbrac, să le pun în scenă. Aveam o fascinaţie pentru artificiu, pentru transformări, şi-mi dezvoltam un adevărat temperament de Pygmalion. Azi îmi dau seama că 8 femei nu e decît o întoarcere la privirea mea de băieţaş.

Ideea de a face un film numai cu femei îmi dădea tîrcoale de mult. Revăzînd, la un moment dat, cu încîntare, Femeile lui George Cukor, m-am interesat de drepturile piesei după care s-a inspirat. Am aflat foarte repede că drepturile de remake erau deja reţinute de cîţiva ani la Hollywood de Julia Roberts şi Meg Ryan.

Am abandonat deci proiectul, cu atît mai mult cu cît piesa lui Clare Boothe era foarte americană, iar eu voiam să fac un film în franceză, cu actriţe franceze. Apoi am descoperit o piesă poliţistă din anii '60, 8 femei, scrisă de Robert Thomas, scriitor căzut în uitare, dar care a avut momentul lui de glorie, în anii '70, la Théâtre de Boulevard, şi a cărui specialitate erau comediile poliţiste. Marea lui lovitură a fost vînzarea drepturilor uneia dintre piese (Capcană pentru un bărbat singur) lui Hitchcock, care ar fi vrut să facă un film după ea, dar a murit înainte de a-şi concretiza ideea.

Piesa 8 femei mi s-a părut imediat ideală pentru proiectul Femei "à la française". Din piesa destul de desuetă, n-am reţinut - simplificîndu-le, oricum - decît situaţia şi intriga poliţistă care mă seducea mai ales prin deznodămîntul ei (pe care Anouilh, zice-se, i l-ar fi suflat lui Robert Thomas...), şi care, în ciuda misoginiei aparente, putea transmite o mare emoţie. Am încercat să accentuez umorul feroce al dialogurilor, să amplific profunzimea personajelor şi să fac mai complexe, mai moderne, rivalităţile şi relaţiile dintre cele opt femei.

Era vorba să facem o comedie, dublată de un suspense poliţist clasic, trimiţînd la intrigile în stilul Agatha Christie şi amintind de filmele "cu uşile închise", în care criminalul face parte din grup.

Ca mulţi alţi copii, am devorat şi eu romanele Agathei Christie; cînd eram adolescent, îmi plăcea să mă uit la adaptările foarte academice pe care le făceau americanii după proza ei, a căror principală sursă de plăcere provenea de la casting-ul adeseori prestigios, mizînd pe rivalităţile dintre staruri.

Toate filmele astea sînt gîndite şi construite pentru scena finală. Adevărul în sfîrşit revelat e atestat de imagini care vin să confirme ipotezele lui Hercule Poirot sau Miss Marple. Revăzînd cîteva dintre acele filme, mi-am dat seama că era necesar, ca să fac credibilă şi ludică intriga rocambolescă a lui Robert Thomas, să includ flash-back-uri în jurul asasinării lui Marcel. M-am amuzat aşadar să presar în film imagini cu femei în timpul nopţii, menite să le confirme sau să le infirme spusele. A jongla cu statutul acestor planuri (adevăr sau minciună) însemna să ataci una din temele principale ale acestui gen de film: minciuna, întărită aici de secrete de familie.

Îmi doream ca filmul să aibă mai multe nivele de lectură, îmi doream ca dincolo de comedia poliţistă să se adauge şi o reflecţie sprinţară şi amuzantă asupra cinematografului şi asupra actriţelor: vedem femei între ele, dar mai ales actriţe între ele! Îmi trebuiau deci staruri de cinema, pentru ca spectatorul să perceapă în acelaşi timp identitatea personajului şi pe cea a actriţei. Lumea vine la spectacol ca să vadă staruri iubindu-se, urlînd unele la altele, certîndu-se, îmbrăţişîndu-se... Cinematograful ca un circ: opt staruri într-o cuşcă, fiare gata să se devore.

Aşa că filmul nu putea fi decît îmbogăţit de prezenţa unor mari actriţe, foarte cunoscute, care n-au mai filmat niciodată împreună, cel puţin scene cu adevărat intime (în afară de Catherine Deneuve şi Danielle Darrieux, la Demy şi Téchiné).

Le-am ales deci pe aceste actriţe pentru că ele corespundeau personajelor, dar şi pentru tot ceea ce purtau în ele din rolurile şi filmele lor dinainte. De îndată ce distribuţia a fost definitivată, am rescris multe scene, impregnat cu imaginea lor, cu cariera lor, cu modul în care le vedeam şi le interpretam eu, ca pe nişte actriţe franceze.

Exista un risc, desigur. Dar aceste actriţe au umor. Sînt disponibile pentru noi aventuri şi gata să se joace cu imaginea lor. Au înţeles repede că aveau numai de cîştigat jucînd împreună şi că, văzîndu-le alături, spectatorii nu vor putea fi decît incitaţi şi amuzaţi.

Scriind scenariul, am avut foarte repede poftă să punctez filmul cu "numere muzicale", în timpul cărora fiecare personaj să aibă posibilitatea să se exprime şi să se dezvăluie, ca femeie şi ca actriţă, în maniera unui monolog, în acelaşi timp comic şi emoţionant.

Îmi place să văd actriţe cîntînd: chiar dacă tehnica lor nu e întotdeauna perfectă, interpretarea lor, privilegiind fragilitatea şi emoţia, e de multe ori tulburătoare. Mai mult, era important pentru mine să nu fie nici o diferenţă între vocea care vorbeşte şi vocea care cîntă, să fie o continuitate permanentă între ele.

Decît să scriu eu textele, am preferat să caut în discoteca mea şi să descopăr cîntecele care s-ar potrivi cel mai bine personalităţii celor opt femei. Prin lejeritatea şi prin textul lor adeseori anodin, cîntecele au particularitatea de a se adapta miraculos la tot felul de situaţii; este ceea ce le face populare şi uneori chiar universale. Am ales deci cîte unul pentru fiecare femeie, sugerîndu-i personalitatea, structura secretă, şi relaţia cu bărbaţii, marii absenţi ai filmului, despre care se vorbeşte mereu. M-am amuzat să aleg şi texte ale unor cîntăreţe populare (Sylvie Vartan, Sheila, Dalida, Nicoletta, Françoise Hardy...), care pot să susţină şi anumite echivalenţe cu actriţele.

Situarea acţiunii în anii '50 a dat un aer de credibilitate situaţiei extravagante a celor opt femei în capcană şi a răsturnărilor rocamboleşti care se produc acolo. Pregătind filmul, mi-am dat repede seama că motivele mele de inspiraţie - în materie de decor, de costume, de imagine - proveneau din cinema-ul hollywoodian al anilor '45... Anii '50 în Franţa - adeseori în alb-negru, în filmele unor Duvivier, Delannoy sau Autant-Lara, nu mă inspirau -, spre deosebire de "tehnicolorul" comediilor americane, de comediile muzicale ale lui Vincente Minelli, de melodramele flamboaiante ale lui Douglas Sirk. Am vrut, prin filmul meu, să aduc un omagiu acelei perioade a istoriei filmului, în care mari cineaşti europeni exilaţi au lucrat pentru studiourile americane şi au făcut Hollywoodul. Filmul e îmbibat de referinţe la acele filme şi de dragostea mea pentru acele actriţe fasonate de Studiouri..."